Văd destul de des atunci când merg cu copiii în parc, în centru, grupe de copii, cu educatorii, care vin de la grădiniţele înconjurătoare.
Acest lucru mi se pare fantastic şi mi-ar plăcea să se întâmple cât mai des. Deşi, trebuie să recunoaştem, este mai degrabă o excepţie. Probabil că sunt grădiniţe care au îmbrăţişat modul vestic, mai liber, de a creşte copiii, întrucât cei mai mulţi dintre ei vorbesc în engleză.
Cu toate acestea, nici acolo nu pot să nu observ că se exercita un control foarte mare. Înţeleg, este dificil să scoţi pe strada copii atât de mici, ei trebuiesc ţinuţi cumva sub observaţie pentru a fi în siguranţă. Ştiţi cum merg? Ţinându-se toţi de o sfoară al cărei capăt este în mâna educatoarei. Şi nici în parc nu li se îngăduie prea multă libertate, stau toţi în acelaşi loc şi fără să se mişte prea mult. Sunt sigură că dacă ar fi mai liberi ar fi mult mai fericiţi.
Dar nu este vorba numai despre fericire aici. Este vorba despre libertatea de a te exprima. Iar copiii se exprima alergând în voie. Nouă acest lucru ne era permis când eram copii, fără atât de multă supervizare. Copiiilor noştri însă le este interzis. Şi mă întreb ce efecte va avea asta asupra caracterului lor.
►Citește și Lasă-ți copiii să se descurce singuri! 6 situații în care nu trebuie să intervii
Oare faptul că observăm acum o atât de mare creştere a anxietăţii şi narcisismului, a senzaţiei că nu poţi controla ce se întâmplă în viaţa ta nu vine din modul în care înţelegem acum să ne creştem copiii? Jocul este până la urma modul în care copiii se exprima liber. Iar acum nu le prea mai permitem asta. Nu i-am lăsa în ruptul capului nesupravegheaţi afară, aşa cum făceam noi, când ne jucăm cu orele în spatele blocului.
Nu îi lăsăm să testeze, nu îi lăsăm să îşi atingă limitele pentru că noi ştim deja răspunsul şi vrem să-i ferim de orice neplăcere. Nici nu este de mirare că uneori ni se pare că sunt complet neajutoraţi, că nu pot să facă nimic singuri. Şi, probabil, dacă vom tot continua aşa atunci vor şi ajunge în această situaţie.
De curând am văzut pe grupul de Facebook al părinţilor din clasa copilului meu cum paranoia a ajuns la limită. Unii părinţi erau atât de revoltaţi că juniorii lor, aflaţi în clasa 0, stau câteva minute singuri în clasă sau merg singuri până la poartă, unde urmau să fie preluaţi de părinţi, încât au ameninţat că sună la Protecţia copilului să reclame. Noi mergeam singuri la şcoală, cu cheia atârnată de gât, pentru că nu avea cine să ne aştepte acasă. Şi ne fugăream în pauze de ne săreau capacele, fericiţi la culme că nu ne mai supraveghează nimeni.
Oare nu le sacrificam copiilor noştri sănătatea mentală şi fericirea în încercarea disperată de a-i ţine cât mai în siguranţă?
