Până nu demult, la noi Crăciunul însemna casă plină. Indiferent de cât de greu sau ușor fusese anul, de cât de obosiți eram, indiferent că eram singuri, cu Ana la purtător cu sarcină dificilă sau cu ea bebe de câteva luni, în casa noastră răsunau voci multe, poezii spuse Moșului de ocazie, râsete și voie bună. De fiecare dată, socrul meu, om trecut prin viață, ținea să ne avertizeze că o să vedem noi peste câțiva ani, când prietenii vor începe să dispară, când fiecare va fi cu ale lui – casă, copii și agitația asta va fi o dulce amintire.
Anii au trecut, lucrurile s-au schimbat. Am făcut alegeri – unele mai fericite, altele mai puțin – am făcut și greșeli, oameni au plecat și au venit, legăturile s-au rupt sau s-au transformat. Anul trece parcă mai repede ca înainte, vorbim mai puțin, ne ascultăm și mai puțin, avem disponibilitate tot mai limitată unii pentru ceilalți. Din an în an suntem mai obosiți și mai prinși în propriile probleme. Timpul, răbdarea, energia pentru organizarea petrecerilor cu casa plină s-au redus, oamenii s-au împrăștiat. De la an la an programul nu mai e făcut cu săptămâni, chiar luni înainte, ci se stabilește ad-hoc, cu cine întreabă, vrea și poate. Pozele sunt mai aerisite. La fel și casa.
Îmi place să cred că rămân sau revin oamenii care contează. Că sentimentele adevărate nu țin cont de când, unde sau cât de des. Că oamenii pierduți lasă totuși amintirile frumoase și lecția lor.
(...)
Citește mai mult pe www.pisicapesarma.ro!
