A fi parinte inseamna sa jonglezi cu nenumarate zone de gri aproape in fiecare decizie pe care o iei referitor la copilul tau. Si asta nu numai pentru ca nu exista o reteta universala de succes, tinand cont de faptul ca ceea ce merge pentru o persoana se poate dovedi un dezastru pentru alta, ci si pentru ca lucrurile sunt foarte complexe si nu poti spune cu adevarat care anume este cauza unui rezultat si in ce proportie.
Dar sa fiu un pic mai specifica si sa ma refer la o singura problema - cat de departe sa mergem cu riscul in a le oferi libertate copiilor?
De ce sa le oferim libertate este destul de clar - experienta personala te invata intotdeauna mai mult decat orice ai citi sau ti-ar povesti altcineva. Mai multa libertate te face mai degraba sa fii un om care se simte responsabil pentru propria sa viata si asta te determina sa iei cele mai bune decizii pentru tine.
Se vehiculeaza intens ideea ca un pic de risc acum, in copilarie, face din tine un adult mai bine integrat in societate, care se va descurca singur si nu va derapa niciodata catre cine stie ce atractii care il vor pune in pericol. Pe cand, dimpotriva, daca stai prea mult de capul copilului in copilarie el va creste ca un adult care se va speria si de umbra sa si nu isi va asuma riscuri sau, daca o va face, ii va fi fatal, pentru ca nu va sti sa se descurce fara un cineva sa il supervizeze in permanenta.
Toata lumea pare de acord cu asta, desi cat de adevat este nu a fost demonstrat in niciun fel. Cand este vorba insa despre ce inseamna libertate si risc acceptabil in copilaria mica nimeni nu mai este de acord cu nimeni.
De exemplu in parculetul in care ies eu uneori cu cei mici exista o multime de mame care stau linistite pe banci, vorbind despre una alta si, din cand in cand, insa nu prea des, se mai scoala de pe scaun ca sa vada ce se intampla. Vorbim despre copii mici, de la 2 pana la 5 ani. Locul este suficient de mare, incat sa nu ii vezi daca stai pe scaun si nu umbli dupa ei. In plus, nu este in vreun fel imprejmuit. Si chiar am vazut un copilas de pana in doi ani care 'a evadat', atras de chioscul din apropiere, si s-a invartit pe acolo vreo jumatate de ora pana cand sa vina cineva sa il ia.
Eu marturisesc ca ma cuprinde panica si daca vreunul din cei doi copii imi dispare din ochi si nu il mai gasesc unde l-am lasat. De unde permanenta lor tendinta de a scapa de supraveghere si dorinta de a-mi demonstra ca se descurca singuri. Doar sunt mari, au deja 4 si 2 ani!
Probabil ca toti cei din generatia mea au gustat din plin din liberatate. Si cu cat aveam mai multa, cu atat am mai fi cerut. Nu ne-am plans ca avem parinti neglijenti atunci cand ne intoceam de la scoala si izbucneau altercatii pe drum, de ajungeam acasa cu un ochi vanat. Nici prin cap nu ne-a trecut sa ne consideram parintii delasatori fiindca aveam drept loc de joaca un santier parasit, unde fiare ruginite ieseau din pamant in cele mai neasteptate locuri. Si la 14 ani ni s-a parut bizar ca le este frica sa ne lase singuri la mare si i-am considera speriati pana si de umbra lor. Insa acum nici in ruptul capului nu am mai acorda o asemenea libertate copiilor nostri. Iar daca unii dintre parinti o mai fac atunci ni se par extrem de neglijenti si de nepotriviti in acest rol.
Tu cat de liber iti lasi copilul si de unde crezi ca incepe neglijenta?
