Prima reactie atunci cand vedem un copil in public care are 'o criza': sa invinuim parintii.
Ei trebuie sa fi acut ceva foarte rau de a ajuns copilul sa se manifeste astfel. Iar acel ceva foarte rau de obicei se invarte in jurul invinuirii ca nu au stiut sa il educe. Poate ca l-au rasfatat prea tare. Poate ca nu le pasa de linistea si spatiul personal al celorlalti.
Suntem obisnuiti cu astfel de ganduri din partea celor care nu au copii. Ei nu pot sa-si inchipuie ca exista oameni care inca nu stiu sa vobeasca si din aceasta cauza nu stiu cum sa-si manifeste nemultumirile. Si atunci apar astfel de izbucniri care sunt pur si simplu modalitati de expresie si nu un act violent indreptat impotriva lumii.
Dar mirarea mea foarte mare este ca si persoanele care sunt parinti, si stiu cum reactioneaza un copil mic, atunci cand privesc alti copii avand 'o criza' dau vina pe parintii lor. Printre cele mai comune ganduri:
- sunt niste parinti rai pentru ca nu stiu cum sa il potoleasca
- sunt niste parinti rai pentru ca au creat circumstantele care au dus la criza respectiva.
Nu am sa ma absolv de acest pacat, am privit si eu cu ochi la fel de critic parintii ai caror copii au crize. M-am gandit si eu ca este un semn ca este ceva in neregula cu ei. Asta pana cand mi s-a intamplat mie.
Au existat cu adevarat circumstante care au dus la criza respectiva? Da, desigur: era obosit, flamand si vroia cat mai repede acasa, ceea ce l-a facut sa aiba o criza in metrou. Un metrou aglomerat, la 7 seara, cand toata lumea iesea de la serviciu. Puteam sa o previn? Nu, nu aveam cum sa banui ca va fi atat de obosit la o astfel de ora. Alternativa ar fi sa nu mai iesim niciodata nicaieri.
As fi putut sa il potolesc? Posibil ca da. Criza a pornit de la supararea ca nu ii cumpar dulciuri de la unul din multiplele automate din statie. Dar nu am vrut sa cedez: faceam 15 minute pana acasa si vroiam sa nu ii stric masa de seara. Desigur, in acele momente de criza copilul nu auzea niciun argument, era imposibil sa comunic ceva cu el.
Sa nu credeti ca o criza este ceva usor de suportat pentru un parinte. Niciunul nu isi priveste cu usurinta copilul cand plange. Mai ales daca un refuz al sau a declansat plansul. Si consumul sau nervos este foarte mare si simte ca ii plesneste capul daca nu se termina totul odata. Si totusi insista in decizia sa pentru o considera cea corecta, pentru ca simte ca are o anumita responsabilitate si asta inseamna si sa faca lucruri neplacute.
Ar fi mai simplu sa cedezi si sa dai imediat tot ce iti cere? Desigur ca ar fi. Insa nu o faci daca stii ca este contrar binelui copilului. Asa ca, uneori, parintii copilului care tipa sunt cei mai buni parinti, cei mai responsabili, si nu contrarul, cum adesea credem.
