Frustrată și epuizată de a avea grija de fiica ei abia născută, Erin se simțea groaznic, până a realizat că, de fapt, nu este singura. Mă simt foarte prost doar gândindu-mă la asta, dar să o mai spun și cu voce tare... dar e adevărat: urăsc să fiu mamă.
O iubesc pe bebelina mea de 3 luni, e adorabilă, foarte dulce, este tot ce ţi-ai putea dori vreodată de la un copil. Cu toate astea, imi e dor de lumea mea de dinaintea ei şi urăsc să ştiu că restul vieţii mele va fi dictat de nevoile altcuiva.
Citește și: Mi-am urât bebelușul încă din prima clipă și mi-a fost prea frică să o recunosc
O să fie mai uşor, ştiu. Va deveni mai puţin dependentă de mine pentru orice lucru minor și, în cele din urmă, nici măcar nu va mai avea nevoie de mine sau cel puţin acesta este planul. Toţi imi spun cât de repede trece totul şi că trebuie să savurez aceasta etapă din viaţa de mămică, dar urăsc să petrec fiecare clipă hrănind-o pe cea mică, adormind-o sau încercând să o distrez. Îmi doresc vechea mea viaţa cu vechile mele obiceiuri, vremea când mă simţeam liberă şi când făceam totul după programul stabilit de mine.
Nu-mi doream copii la un moment dat, dar când am împlinit 30 de ani, surpriză! Vine bebelina! Soţul meu şi cu mine am încercat timp de 2 ani să avem un copil, iar când am reuşit în sfârşit, eram atât de fericiţi şi emoţionaţi. Am născut-o pe micuţa noastră şi deodată m-a lovit cel mai negru gând: vechea mea viaţă s-a terminat sau cel puţin pentru următorii 18 ani de acum înainte.
Ceea ce înrăutăţeşte şi mai mult situaţia, cred eu, este că se pare că nu am voie să mă simt aşa. Pot să discut cu soţul meu despre lucrurile astea, dar se luptă deja şi el cu toată chestia asta ce ţine de statutul de părinte. Dacă sugerez cuiva că viaţa de mămică nu implică soare, curcubee, lapte şi miere, sunt întâmpinată de tăceri incomode sau de vechea frază: „Aşteaptă până ce va creşte mare” sau „trăieşte aceste momente frumoase care ţi se întâmplă acum”.
Citește și: Pregătește-te emoțional pentru întâlnirea cu bebelușul tău!
Înţeleg toată treaba cu oamenii, cu maturitatea, dar uneori o femeie, chiar şi o mamă trebuie să se aventureze. După ce am încercat în mod special să-mi petrec o zi singură cu fiica mea, tocmai asta am făcut, doar că în loc să apelez la un prieten şi să mă întreb dacă a fost o greşeală că am devenit mamă, am împărtăşit aceste sentimente cu străinii pe internet.
Oricât de mult o iubesc pe fiica mea, nu îmi place să fiu mamă. Recunosc, eram puţin speriată că oamenii îmi vor lăsa comentarii şi îmi vor spune că sunt un monstru, dar mi-a fost acordat un sprijin copleşitor.
Se pare că o mulţime de mămici şi tătici se simt la fel cum mă simt şi eu şi se întreabă dacă nu cumva a fost o greşeală că şi-au dorit copii. Asta nu îi face pe părinţi groaznici sau oameni răi, ci înseamnă că sunt sinceri.
A fost atât de încurajator să aud şi alţi părinţi vorbind despre îndoielile şi frustrările lor şi, după ce am auzit şi poveştile altor mămici care sunt asemănătoare cu povestea mea, chiar cred că de acum înainte voi începe să mă bucur mai mult de perioada cu bebeluşa mea. Între timp, fiica mea este iubită şi foarte bine îngrijită.
Mulţi oameni m-au întrebat dacă sufăr de depresie postpartum, dar după ce am vorbit cu mămici care au avut acest tip de depresie, nu cred că am. Acestea fiind spuse, mă simt pregătită să vorbesc cu medicul meu despre ceea simt şi cu ce mă confrunt. Nu cred că este nicio ruşine să ai dubii dacă ai fost făcută sau nu să fii mamă.
Citește și: Durerea neștiută a fiecărei mame. Ce s-a strecurat în sufletul ei, lângă împlinire și fericire
