Însărcinată în şase săptămâni, mi se spusese că puiul are dimensiunea unui bob de piper şi că au început să i se formeze nasul, gura şi urechile, dar şi că inima lui bate de două ori mai tare decât a mea.
Când a împlinit şase săptămâni, ştiam că puiul va avea nevoie de mai puţin somn ca înainte şi că era timpul să îi susţin dezvoltarea senzorială, cântându-i cântecele de leagăn şi punându-i muzică clasică.
La şase luni, ştiam că îi pot da şi altă mâncare decât lapte de sân şi că e timpul să fac modificări prin casă, pentru ca micuţul să fie în siguranţă în permanenţă.
Dar nimeni nu mi-a spus că la vârsta de 6 ani copilul meu va fi lovit şi jignit de colegi sau că prietenul lui cel mai bun îl va vorbi pe la spate. Nu ştiam că învăţătoarea îmi va spune nepăsătoare că e singurul din clasă care nu citeşte cursiv şi că inteligenţa lui este uşor îndoielnică.
Nu mi-a spus niciodată că îmi voi iubi copilul atât de tare, că mă va durea.
Când eu şi soţul meu ne-am hotărât să avem un copil, ne imaginam cum vom ţine în braţe un mini - eu şi el. Ştiam că vom dormi mai puţin, ştiam că priorităţile ni se vor schimba la 180 de grade, ştiam că vom schimba scutece şi că dormitorul nostru se va transforma într-o cameră scoasă din desenele animate.
S-a născut, asistenta mi l-a pus în braţe şi mi-a spus: asigură-te că mănâncă, doarme şi că face caca! Asta este tot!
Bineînţeles că nu a fost deloc aşa, dar am primit ajutor din toate părţile şi am răzbit. E drept, mă puneam seara în pat, mă chirceam şi numai eu ştiu de câte ori reluam filmul întregii zile, să mă asigur că am făcut totul cum trebuie. Mă neliniştea gândul că numai de mine depinde fericirea lui, dar acum îmi dau seama cât de naivă eram! Dacă ştiam că acum cea mai mare tristeţe a mea e că bucuriile şi fericirea lui pot fi atât de uşor afectate de cei din jur.. .
►Citeşte şi Aș vrea să stăm de mână toată viața. Gânduri de mamă
Doamne, mi-aş dori să îl pot ţine într-o bulă, ferit de jignirile colegilor, de privirea dezgustată a profesorilor, de şoferii care mişună în jurul lui cu telefoanele mobile în mână, de oamenii needucaţi de pretutindeni.
Acum, totul e mult mai complicat. Mă pun seara în pat şi mă întreb dacă răspunsul pe care i l-am dat copilului meu, când mi-a spus că a fost lovit de colegi, a fost bun. Acum mă întreb dacă şcoala pe care i-am ales-o este cea potrivită. Acum mă întreb dacă nu cumva ar trebui să ne mutăm în alt oraş, mai liniştit. Acum mă macină gândul că, de fapt, altă ţară ar trebui să alegem.
Nicio carte de parenting nu mi-a spus că atunci când copilul tău suferă, pe tine te doare îngrozitor. Că ai face orice să îi iei durerea, că ai merge până în pânzele albe, pentru a te asigura că se simte mai bine. Şi că de cele mai multe ori, nu vei putea face asta…
Aş vrea să îl duc eu acasă, după fiecare petrecere, doar pentru a fi sigură că este în siguranţă, aş sta mereu lângă el, să îl ţin de mână, pentru a-i aminti că nu este singur.
Dar ştiu că singurul lucru pe care îl pot face, pentru copilul meu, este să îl previn. Să îi spun care sunt pericolele din jurul lui şi să îl pregătesc pentru dezamăgiri. Să îi spun că este cel mai bun, că este isteţ, descurcăreţ, că sunt mândră de el. Şi că aşa ar trebui să fie şi el!
Mi-ar plăcea ca toate cărţile de parenting să înveţe părinţii că problemele nu se rezumă la colici, la cum să se spele copilul corect pe dinţi şi cum să faci să îi calmezi tatrumurile. Mi-a plăcea ca toate cărţile de parenting să spună că provocările maternităţii şi ale paternităţii se schimbă şi că, pe măsură ce copilul creşte, răspunsurile devin şi mai ambigue.
►Citeşte şi Timpul petrecut alături de copiii noştri nu va fi niciodată de ajuns
Nu vreau să mă gândesc la ziua în care copilul meu nu îmi va mai spune în permanenţă unde e. La ziua în care nu va mai fi nevoie de semnătura mea, în dreptul numelui său.
Ştiu că dacă vreau un copil puternic şi independent, trebuie să îi dau drumul. Şi asta încerc să fac…
Uneori, mă aşez noapte în pat şi mă ghemuiesc lângă el. Doar pentru a-i simţi respiraţia şi a şti că e bine…
