Viața cu doi copii nu e ușoară, chiar e complicată, complexă și provocatoare. Cel puțin așa crede mămica-blogger Dina Taralunga. Care sunt argumentele ei? Le găsiți mai jos…
Viața cu doi copii nu e ușoară, chiar e complicată, complexă și provocatoare. Deci, ăia care vă zic că e simplu cu doi, vă mint. Cu mai mulți de 2 nici nu îmi pot imagina, întrebați la următorul.
Mai mult decât atât, dacă diferența de vârstă e mică, 1 an – 2.
Și mai mult decât atât, dacă primul e liniștit. (Ca să nu folosesc cuvinte precum bun sau cuminte, că e bu hu hu! Punem etichete și nu e voie).
André, actualmente 4 ani, este copilul supranumit “el nu este normal”. Adică, foarte liniștit. Seamănă cu ta-su, respectiv bunică-su: introvert, vorbește numai când are ceva important de spus, încăpățânat, foarte înțelegător, emotiv, prietenos, independent.
Dat fiind acestea, doarme singur de la naștere, de la 2 luni nu se mai trezește noaptea, mănâncă foarte bine, la program exact, fără gustări, doarme mult, nu vorbește tare, nu se ceartă, nu vrea jucăria altuia, merge la creșă de la 11 luni, nu se îmbolnăvește. V-ați dat seama probabil, că nu am avut nici un stres, nici o problemă, nici o bătaie de cap. Nu am citit cărți de parenting, mi-am urmat instinctul. A scăpat de scutec intr-o zi și de suzetă la fel. La 2 ani jumate.
Evident că decizia de a mai face un copil era mai mult decât simplu de luat. Păi dacă e așa de simplu… cine nu vrea copii? In ciuda celor care îmi tot spuneau ca “eu nu-s tiu cum e sa ai copil”. Adevarul e că nu prea știam.
La 2 ani și 4 luni după Andre, a sosit Beatriz. Minunăție de copil blond cu ochi albaștri, nu avea nici o treaba cu frate-su. Băi, da’ nici una. Păi dacă seamănă cu mă-sa…: extrovertă, vorbește într-una, în două limbi de nici nu știi ce zice, când nu răspunzi urlă de rămâi fără timpan, când nu primește ce vrea urlă de rămâi fără timpan, sparge tot la nervi, dacă nu se sparge, aruncă, mănâncă oriunde, mai puțin la masă, dacă stă la masă mănâncă în picioare pe scaun, s-a trezit nopțile până spre 2 ani, nu mănâncă aproape nimic, iar in mașină aruncă suzeta iar apoi urlă să i-o dau înapoi până îl exasperează pe Andre care ori începe sa plângă “Bea, taci că mă doare capul!!!!” Ori o bate…..iar eu conduc, iar Bea începe “bate Bea” și plânge și urlă……
Cum pot fi doi copii, atât, dar atât, dar atât de diferiți??
La început a fost simplu – Andre stătea pe canapea și se juca, iar eu mă ocupam sus de Beatriz: îi făceam baie, o alăptam, o culcam. Andre nici nu se auzea. Îl mai strigam de sus – Andre, ce faci? Iar el- mă zoc!
De când a început, însă, Beatriz să se identifice ca persoană, de pe la 1 an, s-a terminat distracția. In primul rând, se bat într-una. Andre se joacă cu ea, Bea, jap una. Andre îi dă înapoi. Gata bătaia. Căci, lui Bea nu îi place să te joci cu ea, decât când vrea ea, nu așa, oricând ai tu chef.
Apoi, Bea se joacă cu o mașinuța. Mașinuța e a lui Andre. Andre o vrea, Bea, jap o palmă. Andre îi dă înapoi. Gata bătaia. Iar acum, de curând, dacă Beatriz dă, Andre de ce nu ar da? Vrea Andre ceva, jap una lui Beatriz, fără anunț. Evident, totul se termină cu Beatriz plângând și Andre frustrat. Ieri s-au mușcat. Azi s-au pălmuit. Iar când eu mă jucam cu Beatriz de-a pisica, Andre a intrat in joc, spunându-mi că el vrea să fie cățelul care o mușcă pe pisică.
Nu mă întrebați ce înseamnă asta că nu știu. Ultima data când am fost la Otilia am vorbit de mine. Tocmai asta e problema: că nu știu să gestionez relația copiilor mei așa cum aș vrea.
(…)
Citeste mai mult pe mamipetocuri.ro!
Foto: Pixabay.com
