Matida era o fetita tare nazdravana. Locuia la margnea unui sat, in apropierea unei paduri rare. Dar chiar asa, rara cum era, padurea era plina de viata. Erau tot felul de pasari si tot felul de vietuitoare. Erau iepuri, vulpi, ursi si lupi, mai erau si nevastuici, bursuci si, evident, tot felul de gaze si fluturi.
Cum spuneam Matilda era o mica-mare nazdravana. Cea mai mare nazbatie pe care a facut-o a fost sa plece singura in padure si sa nu mai gaseasca drumul spre casa. A stat Matilda o noapte intreaga singura in padura. A plans de mama focului, iar cand a vazut ca vine noaptea s-a speriat de-a dreptul. Dimineata, parintii au gasit-o. S-au bucurat foarte tare ca Matilda era bine si sanatoasa. Dupa ce au strans-o in brate au certat-o si i-au cerut sa promita ca nu o sa se mai duca singura, in padure, niciodata. Si ca legamant i-au facut cadou un urs de jucarie. Mic, pufos si moale cu ochii negrii.
Matilda i-a dat nume:
-Sa te cheme Pui de Urs!
Si Pui de Urs a ramas. De la patania asta a trecut vreo luna. Matilda a uitat, parintii fetitei la fel.
Intr-o zi Matilda l-a luat pe Pui de Urs, a luat un cosulet in care a pus niste prajiturele facute de mama ei si o sticluta cu apa si a plecat hai-hui prin padure.
Stiti ce s-a intamplat? Da! Exact asa. Matilda s-a raracit. A venit seara, apoi s-a innoptat. Matilda era iar singura in padure. Fetita si-a adus aminte ce a promis si a inceput sa planga. Acum nu mai plangea de teama, ci pentru ca nu-si ascultase parintii.
L-a strans pe Pui de Urs in brate, s-a asezat langa un copac mare, si-a sters ochii, si-a suflat nasul, a rontait prajiturelele, i-a dat cateva firmituri si lui Pui de Urs, a baut apa si s-a gandit ce bine ar fi fost daca avea si un pahar cu lapte cald. S-a mai gandit la mamica si taticul ei si a adormit suspinand.
Nu a dormit prea mult pentru ca s-a trezit din cauza unor zgomote care veneau din padure. Nu a apucat sa se dezmeticeasca prea bine, ca s-a pomenit nas in nas cu un urs. Adevarat si mare. Foarte mare! Matilda a inghetat. Il tinea pe Pui de Urs de labuta si privea fara sa poata macar sa clipeasca ursul cel adevarat.
- Matilda, sa nu te temi. Nu-ti face nimic. Seamana cu mama!
- Cu mama?, a intrebat fetita.
- Da, cu mama mea!
- A! Cu mama ta, repeta Matilda ca prin vis.
Pui de Urs a sarit vesel in bratele ursului, s-a agatat de urechile lui si i-a spus ceva la ureche. Ursul l-a strans cu blandete in bratele lui mari si puternice. L-a ascultat cu atentie si a inceput sa mormaie fericita.
Ursul cel adevarat a luat-o pe Matilda in brate, a ridicat-o usurel pe umar si a strans-o incet sa se incalzeasca. Fetita nu a spus nimic, dar s-a culcusit linistita in bratele ursului. S-a ghemuit pe umarul ursoaicei si a adormit impacata.
Dupa un timp, despre care Matilda nu poate sa spuna cat de lung sau de scurt a fost, fetita s-a trezit. Era in camaruta ei, in patul ei, imbracata in pijamale. Soarele rasarise. Pui de Urs dormea inca in bratele ei.
Matilda stia ce se intamplase. Ursoaica o adusese acasa, o bagase in pat inainte ca parintii sa-si dea seama ca plecase de acasa, in padure.
Nu intelegea insa de ce Pui de Urs nu mai vorbea asa cum facuse in bratele ursului cel adevarat si de ce mama ei ii zambise dulce cand fetita incercase sa-i povesteasca cum a adus-o acasa, noapte tarziu, un urs, dupa ce ea se ratacise in padure.
foto: Anna Silivohchik
Matilda si Puiul de Urs
